Caraman v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

      La 15 septembrie 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Caraman v. Republica Moldova (cererea nr. 3755/05).
Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării în termen rezonabil a hotărârilor judecătorești emise în favoarea lui cu privire la obligarea autorităților locale de a-l asigura spațiu locativ.
La momentul desfășurării evenimentelor, reclamantul era angajat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. În baza unei hotărâri judecătorești irevocabile din 4 iunie 2003, instanța de judecată a obligat Primăria mun. Chișinău să asigure reclamantul cu locuință socială.
Din cauza neexecutării continue a hotărârii judecătorești adoptate în favoarea lui, reclamantul a depus o cerere la Curte. La 22 februarie 2008, reclamantul și Guvernul au încheiat un acord de reglementare amiabilă a cauzei, prin care Guvernul s-a obligat să acorde reclamantului suma de 2.000 de euro pentru prejudiciu moral și să execute imediat hotărârea din 4 iunie 2003. Astfel, Curtea a radiat cererea de pe rol.
La 9 ianuarie 2009, reclamantul a solicitat Curții să repună pe rol cererea, dat fiind faptul că prejudiciul moral a fost achitat, însă hotărârea din 4 iunie 2003 rămânea neexecutată. Curtea a dispus repunerea cererii pe rol.
Guvernul a informat Curtea că hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată la 8 august 2012, Primăria mun. Chișinău acordând reclamantului locuință socială în locațiune. Astfel, Guvernul a menționat că reclamantul nu se mai putea pretinde victimă a încălcărilor pretinse în sensul Articolului 34 din Convenție. Mai mult ca atât, Guvernul a susținut faptul că reclamantul nu s-a plâns de executarea întârziată a acordului de soluționare amiabilă a cauzei, ci de condițiile de executare a acestuia, fapt care ar fi constituit o nouă plângere.
Curtea a constatat faptul că hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului a fost executată la 8 august 2012, deci cu o întârziere de aproximativ nouă ani. De asemenea, ea a observat că, în conformitate cu acordul de soluționare amiabilă a cauzei încheiat între părți la 22 februarie 2008, reclamantul a primit despăgubire pentru perioada de neexecutare care a durat din anul 2003 până în 2008. Cu toate acestea, Curtea a statuat că reclamantul nu a primit nici o despăgubire pentru perioada de neexecutare din 2008 până în 2012. Având în vedere cele menționate, Curtea a considerat că autoritățile naționale nu au acordat despăgubiri adecvate reclamantului și a respins observația Guvernului referitoare la calitatea de victima al acestuia.
În fond, reclamantul a invocat faptul că alocarea unei locuințe sociale nu echivalează cu executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa, în principal din cauza imposibilității privatizării imediate a locuinței respective și a dobândirii dreptului de proprietate.
Curtea a constatat faptul că hotărârea pronunțată la 4 iunie 2003 în favoarea reclamantului nu prevedea alocarea unui spațiu locativ în proprietate. Astfel, având în vedere faptul că Primăria mun. Chișinău i-a acordat reclamantului spațiu locativ în locațiune, Curtea a considerat că autoritățile naționale și-au executat angajamentul la 8 august 2012.
Referitor la durata procedurii de executare, care s-a derulat o perioadă de peste 4 ani de la momentul încheierii acordului de soluționare amiabilă a cauzei, Curtea a reiterat poziția sa, exprimată de numeroase ori în cauze care au vizat executarea tardivă, potrivit căreia, imposibilitatea unui creditor de a obține executarea integrală, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea sa constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție.
În vederea circumstanțelor speței, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea a considerat că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din motivul neexecutării într-un termen rezonabil a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantului.
Astfel, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 1600 de euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie