Buzadji c. Republicii Moldova

       La 5 iulie 2016 Marea Cameră a Curții Europene pentru Drepturile Omului („Curtea”) a pronunțat o hotărîre în cauza Buzadji c. Republicii Moldova („RM”).
Reclamantul s-a născut în 1947 și locuiește în Comrat. La momentul evenimentelor, acesta era acționar într-o companie de gaz lichefiat, în care statul deținea o cotă de 82% din pachetul de acțiuni.
În 2006 în privința reclamantului a fost pornită urmărirea penală, acesta fiind învinuit că între anii 2000 și 2006 a importat gaz lichefiat din Kazahstan și Ucraina, achiziționîndu-l de la companiile intermediare, care aveau legături cu fiii săi, în acest mod determinînd o creștere considerabilă a prețului. Ulterior, cînd compania reclamantului a fost chemată în judecată de către o firmă intermediară care a solicitat 594, 067 dolari americani plus penalități, reclamantul, în cadrul procedurilor, a recunoscut această datorie.
La 2 mai 2007 reclamantul a fost reținut, iar la 5 mai 2007 a fost învinuit de tentativă de însușire în proporții deosebit de mari, a patrimoniului companiei la care era angajat. Pe numele reclamantului a fost emis un mandat de arest pentru 30 de zile, drept motiv invocîndu-se gravitatea infracțiunii, posibilitatea influiențării martorilor, precum și riscul unor recidive. Reclamantul a contestat încheierea judecătorului de instrucție, menționînd că n-a existat o bănuială rezonabilă că el ar fi comis infracțiunea.
Mandatul de arest a fost prelungit de mai multe ori, invocîndu-se aceleași motive precum cele din încheierea judecătorului de instrucție din 5 mai 2007.
La 26 iunie 2007 reclamantului i-a fost aplicată măsura de arest la domiciliu, unde acesta s-a aflat trei zile, după care, la 29 iulie 2007 Curtea de Apel a casat încheierea judecătorului de instrucție și a dispus aplicarea arestului preventiv pentru 20 de zile, motivînd că instanța de fond nu a luat în considerare complexitatea cauzei. Reclamantul s-a aflat în detenție preventivă pînă la 20 iulie 2007, cînd a fost schimbată măsura în arest la domiciliu.
La 12 martie 2008, la solicitarea reclamantului, instanța a decis eliberarea reclamantului pe cauțiune, motivînd că acesta, pe toată durata detenției, nu a încălcat niciodată regimul restrictiv. La 9 iunie 2011 reclamantul a fost achitat de acuzațiile pentru care a fost deținut între 2 mai 2007 și 12 martie 2008. În același timp, el a fost achitat pentru alte treisprezece capete de acuzare și a fost găsit vinovat pe un singur capete de acuzare, și anume vînzarea ilegală de gaz lichefiat care au fost puse sub sechestru de către un executor judecătoresc, pentru care a fost condamnat la o amenda de 20.000 de lei moldovenești (aproximativ 1.000 de euro).
Invocînd 5 § 1 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „Convenția”, reclamantul s-a plîns că instanțele naționale nu au motivat suficient decizia de a-l plasa în detenție preventivă. Curtea a decis că este mai oportun să examineze plîngerea sa în temeiul art. 5 § 3 din Convenție.
În fața Marii Camere Guvernul a invocat pentru prima dată excepția de neepuizare a căilor interne de atac în privința deciziilor de aplicare a arestului la domiciliu, și faptul că nu au reușit, prin urmare, de a epuiza căile interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenție.
Curtea a reiterat faptul că, în conformitate cu articolul 55 din Regulamentul Curții, orice excepție de inadmisibilitate trebuie, în măsura în care caracterul și circumstanțele cauzei permit, să fie invocată de partea contractantă în observațiile sale scrise sau verbale cu privire la admisibilitatea cererii (a se vedea și Svinarenko Slyadnev v. Rusia [GC], nr. 32541/08 și 43441/08, § 79, CEDO 2014 (extrase)). Curtea a menționat că nu pot fi ignorate faptele care au precedat arestului reclamantului la 2 mai 2007 și că plîngerile referitoare la o situație continuă, și anume pretinsa lipsă de justificare a”arestului preventiv” în ansamblul său, nu s-au limitat la modul sugerat de Guvern. Curtea a considerat că atunci cînd s-a notificat cererea, Guvernul cunoștea pe deplin situația după 29 iunie 2007 și, astfel, a fost în măsură să invoce clauza de inadmisibilitate, în conformitate cu exigențele Regulei 55. În aceste circumstanțe Guvernul nu poate să invoce obiecția de neepuizare a căilor de atac interne, la această etapă. Prin urmare, Curtea a respins obiecția de neepuizare a căilor interne de atac.
Subsidiar, Guvernul a invocat că reclamantul a pierdut calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție, din moment ce acesta a cerut înlocuirea detenției cu arest la domiciliu, ceea ce ar putea echivala cu o compensație pentru posibilele încălcări ale drepturilor sale în temeiul art. 5 § 3 din Convenție. Curtea a considerat că această obiecție este strîns legată de esența plîngerilor reclamantului și a hotărît să o alăture fondului cererii.
Examinînd cererea în fond, Curtea urma să aprecieze două probleme invocate de reclamant, și anume: necesitatea completării jurisprudenței în partea ce ține de motivarea prelungirii detenției precum și a arestului la domiciliu de către autoritățile naționale.
Reiterînd principiile generale stabilite în jurisprudeța sa, Curtea a menționat că bănuiala rezonabilă este o condiție sine qua non pentru validitatea detenției, însă, după un anumit interval de timp, aceasta nu este suficientă pentru justificarea prelungirii detenției. După acel interval de timp, Curtea trebuie să stabilească, în primul rînd, dacă motivele invocate de autoritățile naționale au justificat prelungirea privării de libertate, iar în al doilea rînd, dacă acele motive erau suficiente și relevante și dacă autoritățile naționale au demonstrat o „diligență specială” în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că ar fi util de a dezvolta jurisprudența în privința cerinței ca autoritățile judiciare naționale să justifice detenția continuă în sensul art. 5 § 3 din Convenție.
Curtea a recunoscut că aplicabilitatea celui de al doilea set de garanții al 5 § 3 din Convenție în toată amploarea sa, în sensul că sunt necesare de a fi prezentate motive relevante și suficiente adiționale bănuielii rezonabile, depinde de o noțiune vagă de „un anumit interval de timp”. Prin urmare, Curtea a considerat că autoritățile naționale trebuie să prezinte motive relevante și suficiente pentru a justifica detenția din momentul emiterii decizii privind detenția preventivă, altfel spus, imediat după arest.
Cu privire la arestul la domiciliu, Curtea a reiterat jurisprudența sa, în conformitate cu care această măsură reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenție. Mai mult, Curtea nu a acceptat susținerile Guvernului potrivit cărora atitudinea reclamantului față de arestul la domiciliu și omisiunea de a ataca această măsură au constituit o renunțare la dreptul său la libertate. În continuare, Curtea a respins obiecția Guvernului cu privire la pierderea de către reclamant a calității de victimă, deoarece arestul la domiciliu nu poate fi tratat ca o formă de compensație în sensul art. 5 § 5 din Convenție.
Totodată, Curtea a respins susținerile Guvernului referitoare la faptul că pentru justificarea detenției sunt necesare motive mai temeinice și serioase decît pentru arestul la domiciliu, care este o măsură mai blîndă. Curtea a reiterat că art. 5 din Convenție nu operează cu condițiile de detenție, specificînd că criteriul de aplicabilitate a acestui articol se referă la gradul de restricționare a libertății, nu la diferențele de confort.
Referindu-se la motivele prezentate de instanțele naționale pentru justificarea detenției reclamantului, Curtea a notat că acestea au fost abstracte și neconsistente, fără nici o tentativă de a indica în ce mod aceste motive ar putea fi aplicate în diferite circumstanțe. Totodată, instanțele naționale nu au făcut nici o evaluare a caracterului reclamantului, a legăturilor cu țara și a comportamentului acestuia pe parcursul celor 10 luni de urmărire penală, perioadă în care acesta a avut timp suficient de a interacționa cu fiii săi dacă ar fi avut această intenție. Prin urmare, Curtea a constatat că motivele prezentate pentru ordonarea și prelungirea detenției preventive au fost irelevante și insuficiente, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenție.
În partea ce ține de aplicabilitatea art. 41 din Convenție, Curtea a hotărît că RM urmează să achite reclamantului 3000 euro („EUR”) cu titlu de prejudiciu moral și 4837 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Judecătorii Nussberger și Mahoney au exprimat o opinie concordantă.

Judecătorii Nussberger și Mahoney au împărtășit opinia parțial disidentă exprimată de judecătorii Sajo și Wojityczek, în sensul că Guvernul era în drept să ridice obiecția preliminară de neepuizare a căilor interne de atac deoarece la momentul comunicării cerereii în ianuarie 2010, în descrierea circumstanțelor cauzei prezentată de Curte, nu a fost inclusă detenția reclamantului după data de 29 iunie 2007.

În același timp, judecătorii au considerat că, în virtutea circumstanțelor speciale ale cauzei, reclamantul era într-o stare de constrîngere și prin contestarea măsurii preventive de arest la domiciliu putea să-și înrăutățească situația. Astfel, deși în virutea echității procedurii Guvernul nu trebuia să fie lipsit de posibilitatea de a ridica obiecția preliminară, totuși aceasta trebuia să fie respinsă pe fond.

Judecătorul Spano, la care s-a alăturat și judecătorul Dedov, au exprimat o opinie concordantă.

Judecătorii a susținut constatarea Marii Camere precum că, în virtutea art. 5 § 3 din Convenție, pentru a fi valabilă, privarea de libertate trebuie să se întemeieze pe motive relevante și suficiente. Cu toate acestea judecătorul a decis să exprime o opinie separată pentru a sublinia un aspect referitor la argumentul prezentat de Guvern, și anume că omisiunea reclamantului de a ataca măsura preventivă de arest la domiciliu poate fi interpretată ca o renunțare a reclamantului la drepturile sale în temeiul art. 5 din Convenție. În opinia judecătorului, dreptul fundamental la libertate nu poate fi subiect de limitări și o persoană privată de libertate nu poate fi considerată că a renunțat la drepturile sale în temeiul art. 5.

Judecătorii Sajo și Wojtuczek au prezentat o opinie parțial disidentă.

Judecătorii nu au împărtășit convingerile majorității precum că obiecția preliminară de neepuizare a căilor interne de atac a Guvernului trebuia respinsă. Ei s-au referit la instrucțiunea Curții, în conformitate cu care observațiile trebuiau să se refere la plîngerile cu privire la motivarea insuficientă a detenției, iar în anexă a fost prezentată descrierea circumstanțelor cauzei pînă la 29 iunie 2007, chestiunea privind arestul la domiciliu nefiind inclusă în această descriere. Judecătorii sunt de părere că Guvernul a urmat strict instrucțiunile Curții și nu poate fi condamnat pentru faptul că nu au ridicat obiecța preliminară de neepuizare a căilor interne de atac în privința arestului la domiciliu în fața Camerei.

Judecătorii consideră că la etapa procedurii în fața Marii Camere este inechitabil de a pedepsi Guvernul, care a încercat să îndeplinească instrucțiunile pe care le-a primit, că nu a invocat mai devreme obiecția preliminară de neepuizare a căilor interne de atac. În opinia judecătorilor aceasta constituie o încălcare a echității procedurale.

Totodată, deși au fost de acord cu faptul că omisiunea reclamantului de a contesta măsura preventivă de arest la domiciliu nu poate fi interpretată ca o renunțare la drepturile sale în temeiul art. 5 din Convenție, totuși judecătorii nu consideră că contestarea măsurii de arest la domiciliu ar fi expus reclamantul la riscul de a fi plasat în arest preventiv.

Toate opiniile menționate  au fost anexate la hotărîre.

Actualmente, hotărîrea este disponibilă în limbile engleză și franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții Europene.