Business-Investiții pentru Toți S.A. și Boris Yampolskiy v. Republica Moldova

     La 25 octombrie 2018 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat o decizie în cauza Business-Investiții pentru Toți S.A. și Boris Yampolskiy v. Republica Moldova (nr. 45682/07).
La 16 iunie 2000 primul reclamant a semnat un contract de depozit cu un client denumit „deponentul nr. 66”. Contractul nu conținea numele clientului, ci doar semnătura acestuia. La 20 decembrie 2005 autoritățile naționale au început urmărirea penală privind spălarea banilor prin intermediul contului deschis de „deponentul nr. 66”. Printr-o încheiere din 16 februarie 2006 judecătorul de instrucție din Judecătoria Buiucani a autorizat aplicarea sechestrului asupra banilor ce figurau în contul respectiv. Astfel, autoritățile naționale au sechestrat suma de 242.615,63 dolari SUA, cuprinzând depozitul inițial și dobânzile acumulate. La 7 februarie 2007 primul reclamant a primit o scrisoare prin care al doilea reclamant a indicat că el este clientul cu care a fost încheiat contractul din 16 iunie 2000. Acesta intenționa să închidă contul dat și să retragă suma depozitului, împreună cu dobânzile aferente. Semnătura de pe scrisoare în mod vizibil se diferenția de cea din contract. La 7 februarie 2007 primul reclamant a informat al doilea reclamant despre imposibilitatea de satisface cererea lui din cauza sechestrului aplicat de către autoritățile naționale. Prin decizia din 3 aprilie 2007 Curtea de Apel Chișinău a respins drept inadmisibil recursul reclamanților împotriva încheierii din 16 februarie 2006, deoarece ea nu era susceptibilă de recurs și celor interesați le lipsea calitatea procesuală în cadrul urmăririi penale privind spălarea banilor. La 13 iulie 2007 autoritățile din Federația Rusă au audiat, efectuând o comisie rogatorie, al doilea reclamant. Acesta din urmă a recunoscut că nu cunoștea cine a semnat contractul din 16 iunie 2000 și celelalte documente bancare, nici cine a depus banii în cont. Ulterior reclamanții, în van, au solicitat diverselor autorități din Republica Moldova să claseze urmărirea penală și să restituie suma sechestrată.
Reclamanții au invocat în fața Curții încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmând că sechestrul îndelungat al banilor încalcă dreptul la respectarea bunurilor lor. De asemenea, primul reclamant, invocând Articolului 6 § 1 din Convenție, a susținut că spălarea banilor nu a constituit o infracțiune la momentul semnării contractului din 16 iunie 2000 și, în plus, acea infracțiune nu era caracteristică speței; în același context, primul reclamant s-a plâns de durata urmării penale. În cele din urmă, al doilea reclamant s-a plâns de încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, considerând că decizia din 3 aprilie 2007 era nemotivată.
Inițial Curtea, luând în considerație decesul celui de-al doilea reclamant și interesul legitim al soției sale în menținerea cereri, a recunoscut substituirea defunctului cu aceasta în procedură.
Cu referire la plângerea primului reclamant în virtutea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că nu a fost contestat de către părți că banii depuși în contul deschis la 16 iunie 2000nu aparțineau primului reclamant, fiind doar un depozitar. Mai presus de toate, el nu și-a justificat afirmația potrivit căreia interesele sale economice au fost afectate. Reclamantul nu a invocat niciun temei juridic în baza cărui ar fi obligat să restituie clienților săi sumele sechestrate în cadrul procedurilor penale privind spălarea banilor. Astfel, Curtea a constatat că primului reclamant îi lipsește statutul de victimă conform Articolului 34 din Convenție și a respins această parte a cererii fiind incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenției, conform Articolului 35 §§ 3 (a) și 4.
În ceea ce privește plângerea celui de-al doilea reclamant în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea nu a putut să concluzioneze că există suficiente probe potrivit cărora cel de-al doilea reclamant era adevăratul proprietar al sumelor depuse în contul în litigiu. Prin urmare, cel de-al doilea reclamant nu și-a dovedit statutul de victimă în sensul Articolului 34 din Convenție. Această parte a cererii, de asemenea, a fost respinsă, fiind incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenției, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4.
Referindu-se la plângerile primului reclamant în virtutea Articolului 6 din Convenție, Curtea a notat că nu a fost înaintată nicio acuzație penală împotriva lui și că el nu a fost parte civilă în procedurile penale menționate mai sus. Așadar, aceste plângeri sunt incompatibile ratione materiae cu Articolul 6 al Convenției și au fost respinse în temeiul Articolului 35 §§ 3 (a) și 4. Iar în privința celui de-al doilea reclamant, chiar presupunând că acesta a respectat termenul prevăzut la Articolul 35 § 1 din Convenție pentru a depune această plângere, și că Articolul 6 al Convenției era aplicabil procedurilor care au avut loc în fața Curții de Apel Chișinău, Curtea a considerat că nu există o încălcare a drepturilor acestui reclamant garantate de Articolul 6 din Convenție. Această plângere este vădit nefondată și a fost respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4.
Așadar, întreaga cerere a fost declarată inadmisbilă de către Curte, în unanimitate. Actualmente decizia  este disponibilă în limba franceză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.

 

Articole relaționate

Etichete

Distribuie