Bejenar v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 16 decembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Bejenar v. Republica Moldova (nr. 45460/13).

Cauza se referă la neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive adoptate în favoarea reclamantei și împotriva unui debitor privat.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în luna iunie 2004 reclamanta a cumpărat un apartament de la M., persoană fizică, iar în luna august 2004 l-a vândut altei persoane fizice. La scurt timp după această tranzacție, fosta soție a lui M. a solicitat anularea acestor contracte. M. a decedat în cursul procesului fără ca vreun moștenitor să accepte moștenirea. La 21 septembrie 2007 Judecătoria Ciocana, mun. Chișinău a admis pretențiile fostei soții a lui M., a anulat contractele de vânzare-cumpărare și a dispus restituirea în mod succesiv a prețului de vânzare. Deoarece M. decedase deja, instanța a dispus restituirea datoriei în favoarea reclamantei din averea lăsată de M. La 12 mai 2009 hotărârea a devenit definitivă și rămâne neexecutată până în prezent.

Reclamanta a inițiat o acțiune împotriva Ministerului Finanțelor în baza Legii nr. 87, solicitând repararea prejudiciului ca urmare a neexecutării hotărârii adoptate în favoarea sa. La 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Chișinău a respins pretențiile acesteia, constatând că statul nu putea fi declarat responsabil pentru datoriile debitorului M., care nici nu lăsase moștenire și nici nu avea moștenitori.

Reclamanta s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea sa. De asemenea, ea a susținut că hotărârea fusese formulată într-un mod neclar, iar acest fapt ar fi împiedicat executarea ei.

Curtea a constatat că instanțele naționale ajunseseră la concluzia că neexecutarea hotărârii adoptate în favoarea reclamantei nu putea fi imputată statului, deoarece debitorul M. nu avea moștenitori și nicio avere din contul căreia ar fi putut fi stinse obligațiile sale. Totodată, ea a reținut că reclamanta nu a contestat acest argument și nici nu a menționat dacă existau anumite bunuri din contul cărora ar fi putut fi stinsă datoria, în cazul în care executorul judecătoresc ar fi întreprins acțiuni suplimentare.

Ținând cont de faptul că răspunderea statului nu poate fi angajată din cauza neachitării unei datorii ca urmare a incapacității de plată a unui debitor privat, Curtea a ajuns la concluzia că, în circumstanțele prezentei cauze, măsurile întreprinse de către autorități pentru executarea hotărârii din 21 septembrie 2007 au fost adecvate și suficiente.

Din aceste considerente, în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție, Curtea a declarat cererea inadmisibilă, ca fiind vădit nefondată.

Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.